Coada la benzină, o poveste locală pentru nostalgicii suveraniști, izolaționiști sau comuniști.

Când eram mic, mă fascinau cozile la benzină. Pe cuvânt. M-au fascinat în general cozile când eram mic, am stat la multe, am rămas cu traume, dar alea de la benzină erau top.

Când plecam la mare, săteam 7 zile, iar a 7-a era mereu rezervată de tata exclusiv pentru a sta la coadă la benzină, la intrarea în Mamaia, să avem cu ce ne întoarce acasă.

Nu scăpam niciun prilej să stau in masină cu tata la coadă, fie că mă coceam la 40 de grade, fie că degeram la -20. Eram mort să studiez mecanismul ăsta viu al cozii de fierătanii. Pe atunci nu era trafic, nu cunoșteam altă formă de aglomerare de mașini, era SF! Era singura coadă ordonată, decentă, fără ceartă, fără haos, fără violență. Era coada la care mă simțeam în siguranță, nu la bătaie, ca la pâine, ziare, lapte, ulei și zahăr (fmm de ulei și zahăr, că ne băteam pe mizeria asta!). Link în comentarii.

Autoritățile dăduseră un ordin la un moment dat, ca aceste cozi să nu se mai inșire pe soselele naționale, să nu ne mai facem de râs, să nu mai vadă toată lumea sărăcia și haosul dinspre 89. Și le-au direcționat prin spate, printre blocuri, pe străduțe. Așa era și la Buftea, și la Mogoșoaia și Chitila, unde mai mergeam cu tata să alimentăm.

Erau cozile atât de mari, că majoritatea soferilor nu ținea motorul pornit, să nu consume mai mult, ci împingeau mașinile când se mișca șirul. Eram foc să imiping și eu din spate, de la portbagaj, cânt tata impingea de la usă, de la volan. Aveam treabă, imi meritam locul și pâinea cu cartofi prăjiți de acasă.

Frati-miu avea 2-3 ani, eu 10, și toată vacanța de vară eu stăteam cu el acasă, cât erau ai mei la muncă. Stăteam afară și impingeam la căruțul lui. Mă duceam și mă puneam la coadă la benzină, cu el cu căruciorul, între blocuri, și împingeam ca și cum eram cu mașina, eu șofer, să alimentez. Și stăteam așa, la 40 de grade, Robert mai urla de plictiseală, dar eu aveam treabă… Stăteam o oră la coadă, printre soferii care se amuzau copios de treaba mea.

Ajungeam la pompă, și acolo era un copil mai mare, mai nebun decât mine, care locuia vizavi, și care stătea pe lângă mașini și se ruga de șoferi: „nene, mă lași pe mine să-ți bag benzină?” Și mulți îl lăsau… Era șmecherie să manevrezi tu, copil, pistolul ăla mișto mirositor! Ce imi plăcea mirosul de benzină! Desfăceam bușonul lui tata și miroseam până mi se prăjea creierul!

Eram extrem de invidios pe băiatul de la pompă, era idolul meu, așa voiam să ajung și eu! Mai târziu, chiar primul lui job asta a fost… s-a angajat ca om la pompă la benzinăria aia din fața casei lui.

Așa i-a rămas și porecla… Și cine nu-l știe pe Marian Benzină ?

De la geamul ăsta luam eu în 88-89 rația de ulei și zahăr. Era spatele alimentării, acum Mega, bloc R7, Buftea.

Aici se dădeau lupte crâncene, iar eu, 10-11 ani, am leșinat la coadă, într-o vară, pe la 40 de grade, probabil deshidratat. Știu că m-am trezit întins, vizavi, pe trotuarul umbros, din spatele Pâinii, cu oameni strigând la cetățenii din bloc să aducă apă și să sune cineva la salvare.

Cum ar zice unii, nostalgici după suveranism… „Așa am crescut, și am crescut bine, eram fericiți și nu știam de ce.”

Articol despre comențul din Buftea, înainte de 89.