Riscurile profesiei de dascăl

Meseria de dascal

Ziarele şi mai ales televiziunile au pus pe tapet o temă fierbinte: corupţia din şcoli. Au semnalat-o şi au comentat-o. Dar nu au rezolvat-o. 
Corupţia din şcoli a apărut în cearta zilei ca un subiect de presă, tratat ca atare, superficial, de dragul senzaţiei, alături de ştirile despre ceilalţi corupţi, aceia care se plimbă între Monaco şi penitenciarul Rahova. Subiecte expirate în faşă. Amestecate.

Şi apoi, ce să mai facă un profesor când e obligat de sistem, de obişnuinţe, de mentalităţi, de un anume colectiv de oameni, de motive administrative să promoveze un elev (într-o clasă superioară), chiar dacă acesta nu merită? Înfrângerea „etică” a profesorului se întâmplă nu când ia un amărât de „cadou” (dacă ia), ci atunci când acordă nota de trecere.

Micile cadouri date de elevi (sau părinţi) profesorilor cu anumite ocazii. Sunt gesturi care de obicei îmbogăţesc sufleteşte atât pe elev, cât şi pe profesor. Sunt gesturi care se fac în… societate. Aş îndrăzni să zic – şi pot fi certat pentru aceasta – că nu-i chiar un dezastru ca, la încheierea ciclului primar, învăţătoarea să primească o bijuterie din partea elevilor ei sau învăţătorul o cravată. Dragostea (cu efecte benefice) cu care sunt înconjurate unele clase de învăţătorii lor nu are margini. Totul e să păstrăm măsura, să nu sărim calul, recompensele să nu devină lege, cum, din păcate, ne-a arătat presa în ultimul timp.

 

Nu cred că e sfârşitul lumii dacă secretara şcolii – fără să ceară – este „recompensată” cu o cafea după ce a făcut nu ştiu ce situaţie pentru clasă, stând poate peste program.

 

Un învăţător sau un profesor organizează o excursie în judeţ sau în ţară. Nu e uşor. Îşi asumă o res­ponsa­bilitate. Dar şi o muncă în plus, peste ceea ce îi cere şcoala în mod strict. Pentru excursia respectivă trebuie să fie adunaţi bani, de către părinţi, elevi sau – în anumite situaţii – chiar de cadrul didactic. Se poate întâmpla ca respectivul cadru didactic să umble el după sponsori. Nu-i uşor. Cine cuantifică sau răsplăteşte efortul în plus al cadrului didactic?

 

Nimeni nu ţipă că medicul ia bani pentru diferite servicii medicale sau poliţistul pentru nu ştiu ce…, că tot felul de baroni dau tunuri financiare, dar cel mai mic gest în acest sens al profesorului este repede incriminat.

 

Iar uzura (fizică şi psihică) generată de exercitarea muncii de formare a tinerilor e cel puţin egală cu aceea a magistratului, a poliţistului sau medicului… S-a gândit cineva – la nivel de politică educaţională, nu de „prioritate naţională” – să compenseze oarecum, desigur şi băneşte, o asemenea situaţie?

 

Există şi profesori care oferă meditaţii, acasă, propriilor elevi. O asemenea practică ar trebui stopată. Este foarte grav să-i determini, oarecum indirect (prin notare, de exemplu), să ia ore de la tine. Dar, la rigoare, ar trebui oare ca un profesor bun să-şi trimită elevul dornic de ore în plus la alt profesor?

 

Fondul clasei are tradiţie. Şi asta mai mult în direcţia unor lucruri bune, văzute din perspectiva asigurării unor optime condiţii de lucra la clasă. Statul ar trebui să repare şi să igienizeze şcolile, să asigure în clasă anumite facilităţi, bănci adecvate etc. Dar nu o face. Şi atunci părinţii trebuie să ia iniţiativa: scot bani din buzunar

 

Statul îşi îndreaptă greşit atenţia financiară, Primirea unui laptop din partea părinţilor de către un dascăl e un gest delicat. Nu ştiu, sincer vorbind, câtă corupţie este într-un asemenea gest. Dureros şi periculos este faptul că, într-o asemenea situaţie, statul n-ar prea avea dreptul să se pronunţe, câtă vreme chiar el se află într-o situaţie de „culpă” în raport cu profesorul.

 

Riscurile profesiei de dascăl

]]>

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.