In ogradă… Cu căruța la oraș!

Era o vreme când ferma aducea a mic paradis… Intinderi vaste de verdeață, pășuni cu cea mai dulce iarbă imbiau animalele la păscut și relaxare, fără pericole, fără grija zilei de mâine. Izvoare limpezi, ca lacrimile pruncilor, susurau printre copaci, adăpând intreaga ogradă. Grajdurile erau călduroase

, iar nutrețurile fine pentru iarnă, din belșug. Aveau de toate. Occident. Animalele creșteau mulțumite și produceau, iar țăranul, stăpânul fermei, se căpătuia.

Zilnic, animalele ișeau la drumul mare, și urcau in căruțe mergând la oraș, la un film, la o amandină, sau la o plimbare pe marea pășune a Herăstrăului. Relaxare. Ieșeau din cotidian, din banalul ogrăzii. Desigur, mai erau și animalele ambițioase sau fițoase, care iși doreau mai mult de la viață și călătoreau zi de zi cu căruțele la oraș, către pășuni și mai bune, și mai moderne, pentru un loc mai bun in societatea animală. 

Vremurile s-au schimbat un pic și orășenii au inceput să dea târcoale fermei. Dar nu-i interesau animalele, nu munca, ci profiturile rapide, atrăgânu-l pe țăran in riscanta morișcă a imobiliarelor. Rând pe rând, pășunile și pădurile erau vândute de țăran pentru bani frumoși, iar in fermă se simțea adierea de criză. Banii nu mai se indreptau către bietele animale, ci către asfalt, pavele, cârciumi sau hoteluri.

Pe zi ce trecea, țăranul tot mai mult uita de animalele sale, cele care l-au crescut și l-au imbogățit, cele care l-au făcut să se simtă important, să se simtă bogat și stăpân. Vindea țăranul pășunile, vindea pădurile și număra banii, uitând deseori că și animalele sale mai aveau nevoi. Mai un snop de lucernă, mai o găleată de apă, mai o vorbă bună, o mângâiere…

  – Eu mă chinui să aduc investitori și voi nici lapte nu mai dați cum trebe, fir-ați ali dracu de vaci incălțate! Asta e blană pe voi, jegoșilor?.. țipă el nemulțumit, către berbecii care arătau din ce in ce mai rău. O să vă vând și pe voi! La abator, putorilor, că cine dracu mai are nevoie de voi in era la imobiliare și la afaceri adevărate? In era la șmecherii?

  – Păi nici iarba verde de acasă nu mai, șefu!.. behăi un miel imberb. Ai vândut terenurile și nu mai avem ce mânca la noi acasă! Cumprătorii au spurcat izvoarele… Cum să mai producem?

  – Taci, piticanie, că te spintec pe mațe și-ți infig proțapu-n cur. Cum iți permiți? Numa’ de gură ești bun, scârnăvie! Faceți pe dracu și produceți blană, lapte, brânză, ouă, fără să cârâiți, că altfel produc eu carne! La abator vă trosnesc oasele! Chit că vă numiți măgari, cai sau potăi… căciuli  de blană fac din voi! Și cârpe de șters pe jos!

Altele, jigărite și nemâncate, au inceput să-și caute norocul prin alte părți, plecând zi de zi la oraș, la alte ferme, intorcându-se seara acasă, cu câte ceva d-ale gurii, să aibă ce pune in troc la copii. De parcă nu era suficient, aici apărea o altă mare nemulțumire… calitatea transportului. Totată ograda fierbea de mult timp, de când țăranul, ahtilat după bani, vânduse până și căruțele pentru transport, ca să aibă bani de incă 2 gipuri. Animalele prinseră a șușoti pe la colțuri, amenințând cu proteste. Sătul de bârfe și zvonuri, dar și un pic speriat de vreo răscoală gălăgioasă a orătăniilor și a celorlalte necuvântătoare, ce l-ar fi putut face de râs in noul său anturaj, țăranul le dă ceva speranțe… Le promite că va achiționa mașini de lux pentru călătoriile lor către oraș. Ba mai mult, ca să fie convingător, ieși pe traseu să verifice personal cum se arată căruțele particulare.

Pentru prima oară după mult timp, dobitoacele chiar au crezut că țăranului le pasă de ele… Nu trecu mult și discuțiile despre achiziția mașinilor de lux fură ingropate, la fel și vizitele pe traseu ale țăranului, care se intorsese la ale lui. Dobitoacele au ințeles că vor trebui să se descurce cum pot și să inghită in continuare umilința la care sunt spuse in propria ogradă. Trebuie. Pentru că nu au cu ce să ajungă la pășunile vecine, iar in propria ogradă mor de foame.

Zi de zi, bietele animale se căzneau cu transportul, inghesuindu-se in căruțe puturoase, in bătaia de joc a căruțașilor șmecheri și in ingoranța propriului stăpân și a autorităților. In fiecare dimineață, aceeași rutină…

  – N-ai mărunt, bă? Vă plngeți că e criză, că nu aveți ce mânca, dar umblați numai cu bancnote albastre. Ia restul, monezi mici, să ai mărunt acum!

Așa iși intâpină șoferul clienții din ogradă, in loc de bună dimineața. O scroafă cu purcei urcă greu treptele in căruța-taxi, oprindu-se la șofer să plătească, in timp ce purceii năvălesc gălăgioși pe scaune, să ocupe locuri la geam. Scroafa, transpirată toată, grohăia de oboseală, după efotul depus de a-și târî șuncile 3 trepte.

  – Ooo… săru’ mâna, fă, doamnă Scroafă! Stați dracu, mă, că-mi rupeți scaunele.. Vă mănâncă in cur? Doar n-aveți limbrici! Hai, poate vă tăbăcesc șoriciul! Păi ce faci, Miss Piggy? Plătești doar un bilet?

  – Păi sunt prea mici, nu i-am ințărcat! Ce să le fac eu dacă se țin după mine? Să-i părăsesc? Să mă chinui să fac alții?

  – Da… te chinui de te spetești! Plătește sau ți-i azvârl afară! Nici la portbagaj nu se călătorește gratis!

  – Bine, dar taie-mi și bilete!

  – Bilete? Ce-s alea? Te crezi la tratament? La teatru? Hai, că ai tupeu…

Un măgăruș, cam prosticel, cei drept, după față, după port, apăru timid in ușă. O șepcuță fistichie ii acoperea freza neimbânzită, lăsând urechile mari să-i atârne, blegi pe spate. Purta pantaloni scurți, cu bretele pe umeri și papion cu buline. In copite, sandale. Mergea la școală, la Universitatea de Științe Agronomice, Facultatea de Zootehnie. Intinse șoferului 4 lei și nu mai așteptă restul de 50 de bani, o luă tăcut, cu capul in jos printre scaune…

  – Ce v-or invâța ăia la școala aia, nu știu… Că să vă imbrăcați, sigur nu! Nici să vă cereți drepturile… sau restul… zise șoferul ca pentru el. Ce tăntălăi, băi băiatule, le mâncă câinii mămăliga din mână!

Urcară apoi doi cai frumoși... Tinerei, dichisiți, mergeau la oraș, unul să-și facă poze de buletin cabalin, iar celălalt să se caute la dinți. Curele pe ei, ținte, lanțuri, piele, bocanci in loc de potcoave… Bretonul le intra in ochi, iar coama generoasă se revărsa sălbatică pe spate.

  – Bă, voi sunteți rocări, mă? Nu v-am zis că nu mai aveți ce căuta la mine in căruța-taxi netunși? Ce e dezmățul ăsta, golanilor? Ce, sunteți in deltă aici? Sunteți sălbatici? Ia ziceți, ați terminat de arat?

  – Da, ingăimă un cal.

  – Păi și nu semănați?

  – A… nu, că nu suntem frați… zise celălalt, zâmbind tâmp.

O capră pe tocuri, cu decolteu generos și uger deasemenea, intinse banii, trăgându-și de minijup in jos, cu cealaltă mână. Era boită pe față strident, cu buzele vopsite in roșu, ce nu reușeau să-i ascundă zâmbetul laaaarg și oval, cu dinți mari și stricați.

  – Haoleu… hal de capră ce ești tu! Bag seamă că ești și in călduri… Ai văzut-o pe aia cu 3 iezi? O adevărată doamnă! Tu zici că vii de la Revelion, bălțato!.. Incotro? La centură? Sau la poștă, nu? Hăhăhăhăhă….

Deodată, căruța se lăsă intr-o parte și o vaCĂ CAfanie, cu șoldurile cât casa, se strecură inăuntru.

  – Ai, mamă, ce oroare! Mamaie… urcă, bre, cu spatele, că n-ai să te poți intoarce pe culoar, la cât de lată ești in cu… in șolduri! Ție iți trebuie tot Capu’ lu’ 6 ca să intorci, că ești cât tramvaiul 20! Urcă-te cu spatele că n-aș vrea să văz tot drumul, in oglindă, ditai balșoiu! Plus că e posibil să ne tragă pe toți curentul dinspre Valea Prahovei, dacă n-o acoperi bine cu coada. O junică de 18 luni nu erai și ‘mneata!.. Hai, mai sus, mai sus, mergeți și mai in fund, să mai incapă și alții, să nu-i lăsăm pe drumuri!

Și uite așa, intr-un sfert de oră, atelajul se umplu până la refuz, de nu mai puteai să arunci un ac in carul cu animalele fermei. Claie peste gămadă, de nu mai slușeai care stă in picioare și care jos, lumea animală se intreba de ce nu mai pleacă odată.

  – Plecăm și noi azi? Că mai avem și noi treburi… cotcodăci o găină bătrână.

  – Tacă-ți pliscul, orătanie, că nu e după tine! Vezi-ți de ciorba ta! Nu-ți convine, dă-te jos! Nu plec până nu se umple căruța!

  – Să se umple? Să se umple? Ha… hai că asta-i bună, auzi… Apoi, către cocoșul de lângă ea: Da’ spune, dragă, și tu ceva! Lași mereu femeia să ia atitudine! Hal de cocoș ce ești, curcă plouată!

Un cârd de gâște alerga spre căruță, cu gâturile fluturând in vând, și stigau disperate: Sssssss-tați, sssss-tați! Și se-nghesuiră și ele dând din aripi, să incapă. In fine, maxi-căruța porni, târându-se pe asfaltul nou al fermei, ușor-ușor, de parcă venea, nu se ducea. Până și un grup de melci ecologiști, grăbiți, ce-i drept, și două râme, au depășit cotețul ambulant! 

După un sfert de oră, in care a parcurs, pe marginea șanțului, aproape un kilometru, un cățel pricăjit face cu laba, la „ia-mă, nene”. Șoferul opri căruța sa-l ia și pe amărât. Urcă și el așa cum putu și-i intinse șoferului un fel de legitimație:

  – Ce e, mă, asta, poataie? de unde veniți, mă, nene, cu legitimațiile astea? Vi le dă țăranul șef? Vi le dă, dacă sunteți cățeii lui… Ce-ți băgași coada intre picioare? Ți-e frică de mine?

  – N… n… nu ne… nene, se bâlbâi pircăjitul. Dar mi mi mi-era frică să n-o p-p-prind in ușă!

In același timp se strecură pe ușă, târându-se pitită printre copitele călătoarelor, o cârtiță bătrână, creață și cocoșată, fofilându-se cu speranța că nu va plăti. 

  – Hei, chioaro, incotro? Păi credeai că treci nebăgată in seamă? E greu să te văd, ascunsa pămâmtului, dar ai un miros inconfundabil! Ce dracu de puți așa de la o vreme? Iar ai scăpat in hazna? Ți-am zis să nu mai bei și să ai grija la direcție când sapi… Spurci haznalele oamenilor, ce naiba! Hai, scoate banii, că ne grăbim!

Cârtița scoase o legitimație și după ce o flutură prin aer să o vadă fraierii ogrăzii, o vârî șoferului sub nas, etalându-și și aparatul foto de la gât.

  – Ce-i asta, mă? Legitimație de presă? Bă, de unde veniți cu astea? Legitimația ține de foame? Nu… nici mie și nici măcar ție! Crezi că bag in rezervor legitimații? Hai, sari cu banu’!

  – N-am, să moara mama! De unde? Ce-oi vrea, să mă duc la muncă? Hai că săr și io cu o reclamă la mine pe ziar… te fac celebru. Ia fii atent, cum sună? „Incognito prin transportul buftean: Maxi-căruța, condiții occidentale la prețuri de nimic!”

  – Hmmm… bine, mă, fie… bagaboanto! Vezi că ești și tu bună la casa omului, altfel decât să scormonești haznaua? Mă miram eu de ce te ține tăranul pe la fermă, printre dobitoacele astea care produc cât de cât… Ai noroc tu că mă ințeleg bine cu tăranul vostru, că altfel…

In picioare, o mioară neagră și gestantă, gâfâia, cu blana atârnând la subțiori, stând deasupra unui curcan gentălmen aflat pe scaun, citind cancan, impănat după ultima modă și impodobit cu mărgele roșii, americane. Se făcea că n-o vede pe mioară, n-avea chef să facă tocmai aici și tocmai cu ea pe gentălmenul, dar intr-un final, fără să mai poată indura mirosul de lână transpirată, se ridică cu un zâmbet crispat și cedă locul.

Și uite așa, căruța-taxi continua să se rostogolească lent către oraș, nestingherită, nederanjată de autoritățile din zootehnie, umplând buzunarele șoferilor și patronilor acestora, iar copoii de la poliția rutieră asistau nepăsători la ingreunarea traficului.

Animalelor nu le mai rămâne decât să spere că in an electoral, tăranul le va da un pic de atenție, poate chiar va introduce mult lăudatele mașini de lux… sau poate chiar vor schimba țăranul la alegeri.

 

Va urma…

]]>