Compunerile copiilor din Buciumeni
Nu știu dacă v-am mai zis că intre anii 2000 si 2002 am fost profesor la Scoala nr.4 din Buciumeni. Era (si probabil mai e) o școală foarte izolată, pe care autoritățile o cam ignorau.
Mulți copii se luptau cu noroaiele și câinii să ajungă la școală, ba chiar mulți dintre ei traversau zilnic de două ori o magistrală feroviară care tăia cartierul, satul cum ii ziceau ei. Inchipuiți-vă zile mohorâte cu ceață deasă sau viscole cu vânt puternic. Mi-era mie greu să trec, ca adult, incăt uneori traversarea era o loterie. Am noutăți… in 2014 e la fel! Nimeni nu le-a făcut o pasarelă, deși toți primarii le-au promis.
Imi aduc aminte cu mare plăcere de copiii de acolo. Lucram cu copii de 10-14 ani și vă spun sincer că erau superbi, chiar dacă peste 90% erau țigani. Poate nu ne plac in general țiganii, dar țigănușii ăia mici erau frumoși, simpatici și cuminți. Problema e că de la o vârstă, caracterul multora se strică, in mare parte din cauza a ce văd acasă și in societate.
Cu cartea nu se descurcau prea strălucit, mulți erau trimiși la scolă forațați de părinți, care altfel nu puteau incasa alocațiile. Pentru ca nu prea știau nimic, intr-una din zilele inceputului de an, ca să ne cunoastem mai bine, m-am hotarat sa le dau ca temă alcătuirea unei compuneri cu subiect la alegere. Erau liberi să scrie oricât despre orice le trecea prin cap și să le discutăm după.
Iată câteva compuneri pe care le-am păstrat și in ziua de azi. Copiii de clasa 5-a, sinceri și nevinovați, scriau despre ce vedeau in viața de zi cu zi… furturi, poliție, bătaie, băutură, mâncare.
]]>
Genial! :))) E mai greu pana o intelegi pe prima ca dup-aia merge struna.
Stiu ce spui. In anul scolar 1996-1997 am suplinit invatatorul la clasa a patra. A fost in egala masura bucurie si stupoare. Erau atat de dulci copiii aia! Dar nu stiau de mangaiere si de blandete. Cand am vrut sa il mangai pe par pe un baietel dupa ce raspunsese la o intrebare si sa il invit sa ia loc, ghici reactie …. s-a bagat sub banca. Dar copii fiind erau niste suflete minunate. Acum unii dintre ei sunt parinti, din pacate nu mai stiu despre ei mai nimic.
Tin minte ca era o fetita in clasa 5-a, blonduță, dar foarte tristă și speriată, vorbea si zâmbea doar dacă o băgai in seamă, aștfel nu scotea niciun cuvânt, nu părăsea banca.
Intr-o zi, i-am cunoscut tatal, venit sa ia carnetul de alocatii. Mă intreaba aparent grijuliu… „Domn profesor, fata mea e cuminte?” Am ramas surprins de intrebare si i-am confirmat ceea ce era evident. Imi transmite sec, amenintator… „Daca nu e cuminte, sa-i dati!” … si zambind sinsitru, face un gest ingrozitor cu pumnul drept lovind palma stanga.