Delir

O poveste scrisă de mine acum ceva ani:  

“Rad si plang si te strig delirand… e soare, e ploaie, e cald si e vant..

Din somn ma trezesc si tresar speriat… dar nu-i nimic, doar am visat.”

Nici nu-si dadea seama daca canta cu voce tare sau doar in gand. Oricum buzele nu i se mai miscau, doar picioarele greoaie il faceau sa spere ca inca mai rezista. Cu fiecare pas simtea cum i se sfasie muschii de deasupra genunchilor, in rest, talpile nici nu-l mai interesau, parca se miscau singure cu tot cu bocancii scortosi si ciorapii de lana, facuti de aia batrana. Era senzatia aia de nimic… Nici fericire, nici tristete, nici foame, nici sete… Nu mai gandesti nimic, nu mai simti nimic, nici frig nici durere, nu mai stii de e noapte sau zi, nici macar incotro te indrepti… Cu greu mai constientiza ce avea de gand sa faca: “Unde dracu voiam sa ajung?”.
Tarandu-se mai mult lipit de peretele inghetat, se impiedica de ceva si cazu… Nu brusc… ii se paru ca trecura secunde bune pana simti zapada intrandu-i in nari… Secundele mute s-au spart, dintr-o data, in mii de zgomote inalte, suieratul viscolului coborat dintre stanci, trezindu-l destul de greu. Stia ca e ultima clipa constienta… deja incepu sa simta frigul si vantul peste obraji. Ciudat, dar asta i se parea un semn bun, iar faptul ca nu-si dadea inca seama daca e zi sau noapte nici nu il mai interesa… oricum nu vedea nimic, stia doar unde ar trebui sa se afle… spre cel mai inalt si periculos varf al masivului.
.
 ****************************************************************************
 .

“E martie, prima zi de primavara, dar uite ce nenorocirea ne-a prins pe aici! Parca mai acu’ cateva minute eram in poiana si trageam din cutiutele alea de vodka. Cine mai era ca noi in tren? Cu paiu-n bot sugeam alcool cu cola… cantam sa ne-auda blondutele alea cu tabara si radeam de aia mai mari si barbosi care ne faceau “copii prosti” cand le ziceam ca vrem sa urcam la refugiu azi. Ce dracu, eram oameni responsabili, doar eram in ultimul an de liceu!” Gandea cu voce tare si auzi ca prin vis…

— Nu mai pot, sa mor eu… aici raman, dorm sub stanca asta!… era Sorin, de el se impiedicase.

Doni se ridica greoi, suflandu-si zapada din nari. Abia acum constientiza, vazandu-l si pe Sorin cum arata, ca nu mai au de luat decat o singura decizie, n-a prea ramas nimic de facut. “ Refugiul nu poate fi departe, n-are cum… doar ca s-ar putea sa ne cam invartim in jurul lui. N-ar trebui sa ne mai chinuim cu rucsacii, ne ingreuneaza”.

– Cred ca deja e noapte, sa mor eu! Bolborosi Sorin…

Zapada crestea, iar viscolul nu dedea nici un semn de tacere. Doni isi dadu jos rucsacul batranesc si greoi din spate, stia ca nu-i va folosi la nimic daca intepeneste pe aici. Cadrul de fier al rucsacului se dezlipi cu greu de spatele lui, si il ardea de parca il scosese din carne. Se intoarse si urla:

–Piciule!.. Ba, Piciule, esti aici?.

Nu-i raspunse niciun ecou si nu era sigur daca a strigat cu voce tare sau in soapta.

–Napoletane, futu-ti gura ma-tii!.. Stati pe loc!. O silueta garbovita  aparu din ceata mai mult tarandu-se. Nu mai pot… Strig la voi de-o ora, n-ati auzit nimic?

Se indreapta si se rezema de stanca… Nimeni nu mai zicea nimic si, desi viscolul urla, li  se paru ca e linistea perfecta.

–Sorine, ridica-te! Lasam rucsacii aici, nu mai avem nevoie de ei, ne tin pe loc. Si-l rezema pe al lui cu grija de un bolovan, parca cu gandul de a-l recupera candva… fara sa se gandeasca, chiar mai avea o urma de speranta ca vor reusi. Mai greu i-a fost sa renunte la chitara, o avea de la 10 ani, dar chiar nu putea sa mearga cu ea in brate… si chiar daca era in husa, o acoperi cu rucsacul, poate o sa mai fie buna de ceva, chiar daca o ia altul. Il desfacu si pe al lui Sorin si-l ridica pe acesta de gulerul gecii. Il scutura de cateva ori spre spate si urla greoi sa se faca intels:

— Hai sa mergem, refugiul nu poate fi departe, deja cred ca mergem de cateva ore. O sa gasim si marcajul daca mergem pe langa stanca asta.

Stia ca a zis o tampenie, cu gasirea marcajului, dar trebuia. Porni tarandu-l pe Sorin dupa el, fara sa se asigure ca-i urmeaza si Piciu pentru ca oricum il auzi tânguindu-se cu voce grava si panicata:

— Unde ne-ai adus, Napoletaneee!?!? Futu-ti muntii ma-tii, sa-ti fut!

Teama de a ramane iar singur in urma il facu pe Piciu sa se urneasca si, lasadu-se pe spate, dadu drumul rucsacului.

— Mortii ei de ceata! E neagra, bă, sau e deja intuneric? Cine dracu m-a pus ma iau dupa tine, ce sa caut eu aici? Nu era bine acum sa fim jos la un vin fiert sa le aratam la fraierii aia cum se canta la chitara? Ha, ha , ha… ce fețe facusera in tren cand cantau alea cu noi!! Trebuia sa le luam cu noi, sa mor… sa le aratam ce minunati suntem! Urcam pe viscol in blugi si hanorace, suntem roacheri munțomani, nu fatalai ca aia! Ce-ar rade ei acum daca ne-ar vedea!.. Ahh… de ce am baut, bă, asa mult pe tren?

Curand, peretele stancos de care mergeau lipiti, disparu usor, parca se culca pe spate, iar vantul incepu sa arunce zapada pe el din toate partile, parca si de jos in sus venea. Doni se opri cateva secunde sa treaca rafala aia… “Nu se poate!.. nu se opreste! E ca-ntr-un vis imbecil”. Si un zambet amar ii incolti in minte, nu si pe fata inerta. Ramasesera in mijocul furtunii ca niste marionete carora le-au fost taiate sforile si stau in echilibru, asteptatnd o cadere iminenta. Avea o senzatie ca cineva ii priveste de sus, ca atunci cand se intorcea noptea acasa, singur prin parcul imens, unde nu vedea la doi pasi si era insotit de o permanenta stare de neliniste, de parca cineva il urmarea din intuneric. I se facu urat si-acum, desi nu era singur, dar senzatia de vinovatie era cea care il mai tinea inca in picioare.

 ——————————————————————————————————————————

“Zeci de umbre ma inconjoara… Si pasii imi sunt grei Cad in genunchi, dar ma ridic iarasi… Caci drumul e lung si greu

Era o povara mult prea mare ca sa renunte, stiind ca el a insistat sa urce impreuna aici. Gandea ca, in fond, nu se poate sa fie asa simplu sa mori… Incerca sa-si inchipuie unde o sa fie peste vreo doua-trei ore… Urcand in continuare prin viscol, nu se vedea, pentru ca stia sigur ca nu mai poate rezista atat. Incerca sa se inchipuie mort. Era atat de simplu cand era mic!

Pe la vreo 10 ani, cand constientizase cu adevarat ce inseamna moartea, a incercat sa-si inchipuie cum ar fi singur in sicriu. Se intinse pe pat si isi impreuna mainile pe piept, cum vazuse la un priveghi in sat. Inchise usor ochii cu teama de ceva necunoscut. Petrecu astfel cateva secunde bune, parca simtea cum curge tarana pe scandura de deasupra feței sale, ca si cand timpul se sfarsea, precum nisipul dintr-o clepsidra..  Vocile de deasupra se stingeau odata ce sunetul din ce in ce mai infundat al pamantului asternut peste el. Incepu sa simta linistea apasandu-i tamplele si incerca sa respire din ce in ce mai usor, fara sa isi auda suflul in gand. Nu se mai auzea nimic. Vedea in interiorul pleoapelor o lumina palida ce se misa incet, incet, cu un suntet inalt si slab, interupt din cand in cand de bataile inimii. Amorteala ce ii invalui capul il facu sa deschida speriat ochii si sa se ridice. “Hai ca nu e chiar asa usor sa fii mort”

Isi baga din nou capul intre umeri si-l impinse pe Sorin de la spate. Stia ca daca se terminau stancile, refugiul nu putea fi departe. Pantele parca erau din ce in ce mai domoale, dar si mai alunecoase. Portiunile inghetate, ramase aici sus de asta iarna si neimblanzite de soarele palid al primaverii, se acoperisera cu zapada si se inmuiasera, parca trezite din amorteala. Acum trebuia sa se concentreze foarte serios si la amaratii aia de pasi pe care ii mai putea face, orice mica alunecare dandu-i fiori.

O panta destul de abrupta, stancoasa, ca un fel de scara, le aparuse in fata si nu au stat nicio clipa pe ganduri, au inceput s-o urce pe rand, agatandu-se cu mainile de pietrele inghetate. Nu avea rost sa se gandeasca s-o ocoleasca, pierdeau poate mai mult timp si oricum nu stiau unde e directia buna.

Doni urca primul. Parca era altceva, mainile si picioarele, supuse la o altfel de miscare nu reactionau cum ar fi vrut creierul. Era ca pe o scara, nu-i vedea capatul, dar cu cat inainta cu atat vantul se intetea. La inceput isi ajuta picioarele cu mainile, erau grele, si le fixa pe stanca tragand de pantaloni. Parca bause 10 beri, d’alea ieftine, nu mai era stapan pe miscarile sale, altadata cunoscut ca baiat vânos. Nu se putea folosi de o singura mana, asa ca se ajuta si cu dreapta chiar daca in ea tinea strans o sticla plina. O voce de sus il indemna nerabdatoare… “Hai urca, hai odata… hai sa vezi ce tare e aici!” Ridica sticla in mana dreapta, o puse sus pe o piatra si isi ridica capul deasupra stancilor, zambind incantat cand vartejul de zapada format, ii ravașise parul lung. Nu fusese chiar asa de greu, iar aici era minunat… desi totul in jur parca se agita si se lovea de el, balamucul de jos nu mai exista, era ca pe alta lume. Zâmbi multumit cand ea ii intinse mana si-i spuse parca linistindu-l…” Hai, vino mai încoa’! Dă mâna!”

Niciodata nu mai traise sentimentul asta, el care se considera insensibil la fermecele unei fete, nu credea ca se nascuse cea care sa-l atraga atat de mult, desi abia o cunoscuse. Parul ei lung si ondulat i se amesteca cu vantul, iar intunericul incerca in zadar sa ii ascunda zambetul naucitor. Fața mangaiata din plin de pistrui si parul blond spre rosu, o asemanau cu fetitele de pe strada lui, de care radeau baietii de la scara blocului. Doar intr-o bluza, cu un fular lung si colorat in jurul gatului, avea totusi un aer matur si chiar ii insipira siguranta.

Ii dadu mana simtindu-se dominat de rasul ei zgomotos si de noaptea rece si agitata. Putea sa faca ce vrea cu el, nu se mai simtea capabil sa se impotriveasca. “Hai mai aproape, tre sa ai curaj!”… si-l trase usor spre margine. “Vrei sa simti ca esti viu?”. Pășeau incet, tinuti larg de mana, si se indreptau spre marginea acoperișului. Mai aveau doi pasi si el se opri ezitand, ca o ultim reflex constient. “Inca un pas, atat!”. Ea il facu, fiind sigura ca o va urma, isi intinse mainile si striga cu ochii inchisi spre cer:

“Suflă-ma vântule, urcă-mă-n nori… In suflet să-mi picuri dulce fior! Cheamă-mă cerule, leagănă-mă in zori… A ta am să fiu plângând in culori!” . Vorbele astea il naucira de tot si dadu drumul la sticla inconstient, impreuna cu tigara uda, aproape stinsa. Un ultim fum de tigara tras adanc in piept a fost inceputul unei stari halicinante, periculos de palcuta, ce-l impinse sa faca si ultimul pas pe marginea acoperisului. Coroanele bogate ale pomilor, batute de vant, se amestecau la picioarele lor, ca niste valuri, impreuna cu luminile palide ale orasului, ca niste stele inecate,  si pentru prima oara simti ca nu mai e stapan pe picioarele sale. Parca plutea pe o mare agitata, intr-o noapte furtunoasa, dar insuficient de innorata ca sa impiedice oglindirea stelelor in luciul apei. Abia isi mai tinea echilibrul si ii stranse palma ei mica pentru a se simti mai in siguranta. Ea nu-l mai privea… si tacea, parca asteptand ceva, poate raspunsul la ruga sa, gandi el. Deodata, marginea acoperisului i se scurse usor de sub picioare, atat de usor ca avu timp sa se intoarca si sa-i vada clar hohotul de ras, in trimp ce el cadea cu mana inca intinsa, tot sperand ca-l va prinde in ultimul moment…
.
.

–Napoletanee!… Prinde-te de ceva! Prinde-te, ba! Napoletaneeee!!

Aluneca usor si reusi sa se opreasca fara prea mare efort. Il auzise pe Piciu, dar nu putea sa articuleze nici un sunet si se intreba unde se afla totusi. Rasul grotesc pe care-l auzise pana acum fusese inlocuit cu strigate gatuite, dar in cap avea tot zambetul naucitor al fetei cu pistrui. Scutura intr-un tarziu din cap si se ridica in genunchi cu teama, privind surprins in jur la intunericul ce inghitise luminile de mai devreme.

Căzu iar si o lua la vale cu viteza fara sa se poata impotrivi sub nicio forma, chiar daca isi infipse unghiile in gheată si calcaiele bocancilor. Nu se oprise, inca curgea la vale, curgea, dar din ce in ce mai repede. Incerca disperat sa infiga degetele mai adanc in zapada tare, dar nu le mai simtea,  prindea viteza, si daca la inceput era sigur ca se va opri lejer, acum ii se parea ca e ca intr-o joaca periculoasa, cand exagera si scapa lucrurile de sub control. Era groaznic sa cada in intuneric, astepta din moment in moment sa se loveasca de ceva, si daca la inceput isi dorea asta, realiza ca ar putea fi fatal cu cat prindea viteza. “N-are cum sa fie adevarat, e vis! E vis!”. O lovitura puternica in sold il arunca in aer amestecandu-i toate gandurile, iar trupul sau se facu una cu vantul si zapada…

 —————————————————————————————-
.

“Ganduri grele me doboara… Delir adanc in cap Aripi de praf, aripi de ceara… Cresc si se topesc. Si nu stiu ce fac, si nu stiu sa tac, si nu stiu ce cânt cand zbor!”

Ce liniste! Auzea doar sunetele pianului si restul melodiei ii se derula la nesfarsit in minte. Se facuse atat de mic, cat un gand… mai exista doar printr-un gand, pe care il si vedea parca, corpul sigur nu mai era, ar fi simtit durerea! Poate nici macar nu e gandul… poate e chiar sufletul. Unde disparuse toata nebunia aia de furtuna?! Se linisti si chiar se simtea ok, in sfarsit putea sa se odihneasca. Nu-l mai interesa nimic, se terminase cu bine, n-avea ce sa se mai intample! Nu stia unde se afla, era din ce in ce mai liniste, doar ca incepuse sa simta cum se asterne zapada pe el, cu un zgomot usor de țărână scursa dintr-un pumn. Auzi din nou acel sunet inalt si slab ce-i pulsa in ritmul inimii si parca totul se prabusea usor peste el. Incerca sa deschida ochii si sa respire din nou, dar nu reusea deloc, mersese prea departe de data asta! Nu mai voia sa se prefaca mort, gata, stia cum e!

“Hai rdica-te, nu s-a intmplat nimic, doar ai cazut pe spate! Chiar ti-era frica?! Da mana!“… spuse ea razand, iar el stia ca trebuie sa-i dea mana, dar culcat pe spate, ceva se impotrivea… Era incapabil fizic sa intinda mana sau oare inconstientul refuza s-o mai atinga? Il privea de sus, aplecata peste el, cu acelasi zambet inconfundabil, iar ochii ei se pierdeau printre stelele noptii innegurate si parul i se uni cu vantul. Deveni gelos pe cer si vant, pe stelele si pe zapda care il tineau departe de ea, desi erau unul langa altul.

 .

“Privesc catre stele si tin strans in pumn… Un inel ruginit Un inger imi canta dintr-o vioara… Un cantec linistit. Si nu stiu ce fac, si nu stiu sa tac, si nu stiu ce cant cand zbor!”

Nu reusi sa-i intinda mana si avea din nou acel vis din copilarie, cand era bolnav… Nu mai putea de cald, transpirase, iar plapuma enorma il apasa tot mai greu, cufundandu-l in patul moale, numai ca si de data asta, plapuma se marea si se ingreuna atat de mult… devenise un munte ce se scurgea incet pe el, ca lava unui vulcan, bagandu-l incet in pamant. Ultimul efort, inutil, sa poata tine muntii in spate… “Rad si plang si te strig delirand… e soare, e ploaie, e cald si e vant..

Din somn ma trezesc si tresar speriat… dar nu-i nimic, doar am visat.”

 .

   .]]>

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *