Buftea, respira! Pegas Duatlon Buftea văzut de un intrus

Nu am crezut că voi participa vreoadată la așa ceva, eu care nu alergasem in viața mea mai mult de 1 km, acela după tren, spre gară, când intârziam și riscam să nu mai ajung la liceu.

M-am hotărât să particip, după ce am văzut că la edițiile trecute, nu s-au inghesuit deloc localnicii din Buftea, la acest eveniment foarte mișto din Buftea, susținut cu bani de la bugetul local. Alături de Summer Well, care e un eveniment privat totuși, Pegas Duatlon Buftea și Pegas Triatlon Buftea sunt singurele evenimente serioase din acest oraș cu 20 000 de locuitori! Iar buftenii nu prea sunt atrași.

Am incercat să mediatizez cât am putut concursul și să indemn buftenii să participe. Cu sau fără mediatizarea mea, anul acesta au fost de 3 ori mai mulți localnici decât până acum.

Pe locuri, fiti gata!

M-am apucat să mă antrenez un pic, caci nu voiam să leșin pe traseu. A fost un chin! Am băgat intr-o lună vreo 6-7 alergări de 30 de minute fiecare și mi-am cumpărat un tricou de 16 lei, pe care am scris ceva de 25 de lei. „Buftea, respiră!”, un indemn pentru locuitorii acestui oraș inert. Asta a fost toată investiția, plus 50 de lei inscrierea, căci buftenii au reducere 50%. Colac peste pupaza (era sa zic peste burta), in perioada asta am pus si cateva kile pe mine. Asa de ciuda!

Am imprumutat o bicicletă, o cască și o pereche de mănuși, doar să arăt cool, și cu un sfert de oră inainte de start am fost acolo. In blugi. M-am lăsat la pantaloni scurți și tricou, iar cele 4 grade de la ora aia imi zgariau chelia, dar tot n-am pus altceva pe mine. Ca nu puteam alerga in blugi si geaca. Eram cam singurul in acest echipament, iar teniși banali ca ai mei nu avea nimeni. Am regretat, mi-au rupt tălpile, parca eram descult.

M-am văzut cu prietenii mei bufteni care m-au incurajat ca pe un miel care se duce la tăiere, iar eu am băgat două banane, cum văzusem la sportivi,  și apă, dar puțină că era gheață. Am incercat să fac o incălzire, că eram paralizat, dar văzând adevărații pasionați și sportivi, mi s-a părut că arăt penibil, maimuțărindu-mă printre ei. Nu reușeam să-mi pun manușile, că nu știam care era fața și care spatele și mi se făcuse o sete criminală, cred că de la pelinul roze băut la miez de noapte! Am incercat iar să beau apă, dar nu puteam. Prea rece.

Start

Am plecat printre ultimii, să nu-i incurc pe oameni și să nu par penibil printre ei. După 300 de metri, la coborârea din dreptul bisericii, Daniel mi-a zis că mă lasă, că se grăbește să ajungă și la muncă mai târziu. Și a făcut pasul mare. Apoi, Andreea la fel, a zis că ingheață in ritmul ăla. Am rămas singur și la vale coloana se intindea până in zare, se vedea frumos, iar eu mă simțeam totuși cu adevărat sportiv. Unul dintre ei.

Era misto cu circulatia oprita, caci nu mai eram atent la masini si puteam respira lejer fara noxele lor care ma distrugeau la antrenamente. Nu reușeam să depășesc pe nimeni, și mi se pusese pata să o fac, dar mă ciupeam, știind că pot să mă sufoc repede dacă forțez.

Am intrat in Sirbey, după 1 km, iar tereul plin de gropițe acoperite de frunze imi solicita tălpile (ne)protejate de teniși. Pentru prima dată (din cele 100) mi-am zis: „O, doamne, cât mai e!” Prima pantă, mică de tot, in spatele parcului, mi-a tras frâna, dar mi-am revenit pe aleea de brazi de la capelă, un pic la vale, unde m-am inchipuit in filme, căci aleea asta apare des in filmele făcute la Buftea.

Incercam să respir in ritmul pașilor, cum citisem pe net, dar pierdeam ritmul mult mai repede decât il pierd când cânt la tobe. Dacă se poate așa ceva! Aveam deja dificultăți de respirație și când trăceam adânc pe nas și repiram pe gură, mă lua amețeala de la aerul curat și rece. „O doamne, cât mai e!”

La urcarea spre biserică m-am intâlnit cu fetele mele pe traseu care mi-au făcut galerie și m-au mai pus pe picioare! „Nu te oprești să pupi fetele?” imi zice soția… M-am scuzat că-mi ies din ritm și pierd concursul, la naiba!

Calare

După 4 km incă trăiam și m-am indreptat spre bicicleta mea, care era ultima, in fund. Un copil mucalit de pe margine a strigat „Hai, șaorma!” Alți 40 au bubuit in râs, iar mie mi-a pierit cheful. Am pierdut mult timp până să incalec, am schimbat două bârfe, mi-am pus casca in 2 minute, că nu știam care era fața și care era spatele. Am incercat să mă hidratez din bidonul de pe bicicletă, dar nu puteam să inghit apa prea rece. Am incălecat bicicleta, iar un organizator mi-a dat peste coarne… nu aveam voie să mă urc pe ea acolo, ci la linie, care era la naiba. Știam toate regulile astea, dar creierul nu imi mai funcționa.

Pe bicicletă am constatat că mi-am reglat respirația, iar tălpile nu mă mai dureau. Imi plăcea, mă relaxa, dar m-am trezit la un moment dat că incep să mă depășească unii care arătau ca Lance Armstrong, calarind niste rachete. Erau deja cu o tură in fața mea și mi-am dat seama că mă odihneam cam mult, nu ieșisem la plimbare.

Am reușit să depășesc și eu cateva fete și câtiva inși mai corpolenți, dar mi-am dat seama că bicicleta mea, care credeam că rupe munții, era liniștea serii pe lângă cursierele ălora. Până și pilotul de raliu Bogdan Talașman, care nu da din picioare nici pana la bar sa-si mai ia o bere, imi făcea cu mâna și mă incuraja când ne intersectam din sens opus, el fiind inainte, dar la ștafetă, ca nu-i permite fizicul sa alerge. Cu 100 de kile peste mine, tot pedala mai bine cu bicicleta lui de curse.

O doamna cu un jeep iese de pe Scolii si o ia printre biciclisti, pe Independetei. Un politist de 2 metri alearga dupa ea si urla! „Trage pe drapta! Actele!” Femeia urla si ea „Nu vreau!” Cand m-am intors nu mai era acolo, o iertase. La cele trei case de pe camp era tipul de la adapostul de caini, care ne pazea de haita de dulai fiorosi care sunt lasati liberi, caci casele nu au gard.

Tura a doua

Cu bezele către fetele mele instalate pe traseu și dând din cap pe ritmul trupei de toboșari, am ajus iar la schimb, să las bicicleta. Iar m-a luat de coarne un organizator, cerându-mi imperativ să intru la stand pe jos, pe lângă bicicletă. Iar pierd 2 minute până imi las bicicleta și dau să fug pentru următorii 4 km. Cineva imi strigă să mă intorc, să o ia pe altă parte, o fac, bat palma cu niște copii și imi vine să-i intreb dacă nu cumva mi s-a agățat șaua de fund, că parcă o aveam incă acolo. Nu reușeam să găsesc ritmul alergării, parcă tălpile mi se invîrteau a pedalat. Aveam picioarele blocate.

Cosmin Rogoveanu, unul dintre  organizatori,  mă alintă: „Hai, sportivule!”, iar cineva imi intinde un pahar de ceva. Pun frână iș beau in demaraj. Nu reușesc să inghit in viteză (sic!) și imi iese tot lichidul galben pe nas și și pe ochi și mă apucă o tuse ca pe tataie la ciorba fierbine cu ardei iute! La vale, pe la biserică, mă trezesc singur, nu mai era aproape nimeni in jurul meu. Eram rupt si mai aveam mai bine de 3 km! M-am intrebat, cum l-a intrebat Moromete pe Niculae dimineața la drum lung, prin frig si ceata… „Bogdane, unde mergem, domnule?”. Si parca vedeam cum ma intorc, acolo, ca Moromete. Nu-mi inchipuiam cum puteam să rezist până la intoarcere. Din sens opus vine Mari Dogaru care mă incurajează, iar eu il ameninț printe lacrimi si sughițuri că vin imediat după el. Era cu 3 km inaintea mea.

La intrare in Știrbey, văd un polițist din Buftea și ii cer de la obraz să mă incurajeze că nu mai pot. Un pic surprins de tupeul meu, omul incepe să faca galerie serioasă și m-a injectat bine. Pe urmă aud din spate o voce de fată „Hai, Bogdan!”. Dana din Buftea m-a prins de la urmă și și-a potrivit pașii după ai mei să-mi țină companie. De milă. I-am zis politicos să mă lase să crăp singur, rușinat, retras ca pisica, și să se salveze, să nu stea după mine. Și oricum dacă mai și făceam conversație, uitam să respir. Teribila senzatia sa fii depasit de o fata!

In Stirbey m-am luptat aprig cu  alte 2-3 fete pe care am reușit triumfal să le depășesc, ca și pe un concurent care alerga relaxat și iși făcea poze cu un selfie-stick in parcul istoric. Deja capatam incredere.

Iar la deal, spre biserica, me dezlantui! Depasesc clar, ca vantul, fara drept de apel, un concurent care se oprise sa se lege la sireturi! Intr-un minut m-a depasit la loc. Cineva imi striga „Hai, ca mai e putin si mergem la mici!” E ok, atata timp cat nu e vorba de shaorma. Vad balonul rosu de la sosire, dar… „O doamne, cât mai e!” E o curba imensa pe langa lac, care parca ocoleste pe la Mogosoaia!

Sosim, sosire

Nu-mi mai simt picioarele, nu mai aud incurajarile de pe margine, nu mai judec si parca prin farmec, m-am trezit intr-o secunda la final, unde cineva m-a oprit, ca dintr-un cosmar, ca nu ma mai ascultau picioarele: „Hooo, ajunge!” Un tip de la Tiger Security ma felicita „Hai, ca ai reusit!”, iar eu parez cu voce sugrumata: „Eee, un fleac! Nicio scofala!”

Dupa un efort continuu de o ora si jumatate, sunt un erou local, toata lumea vrea sa ma atinga! Aiurea, lumea isi face poze, manaca, se premiaza, danseaza, iar copiii se inghesuie la mult asteptatul cros al lor! Sunt eroul fetelor mele care se bat pe medalia mea muncita. Vine totusi si un tip, bine echipat, care arata a sportiv si imi intinde mana sa ma felicite! Probabil imi vazuse supliciul de pe traseu. Ma felicita si Robert, care deja are experienta la astea, desi anul trecut avea 100 de kile in plus.

Prind curaj si ma laud la toti ca la anul ma bag si la Triatlon. Ma luase valul, acum regret, nu stiu daca mai pot da inapoi. Deci iarna asta trebuie sa invat sa inot.

Sper sa ne bagam cat mai multi bufteni si sa am motive sa sterg virgula si semnul exclamarii de pe tricou!

scris de Bogdan Toba

Foto Bogdan Popa  Pegas Duatlon Buftea

Foto Stefan Ionescu  Pegas Duatlon Buftea

.

]]>